Cartea de faţă, Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un
şef sovietic de spioni, de Pavel şi Anatoli Sudoplatov, a produs
consternare la apariţia ei la editura Little, Brown and Co. din New
York. Puţine cărţi publicate în America au provocat dezbateri atât de
aprinse între istorici ca această autobiografie a
generalului-locotenent Pavel Anatolievici Sudoplatov.
Printre dezvăluirile cărţii se numără: modul în care savanţii atomişti
Oppenheimer, Fermi, Szilard, Fuchs şi Pontecorvo au furnizat sau au
permis transferul de informaţii ştiinţifice esenţiale către URSS; cum
a organizat Sudoplatov asasinarea lui Lev Troţki la ordinul direct al
lui Stalin; rolul real jucat de soţii Alfred şi Ethel Rosenberg în
spionajul atomic al URSS; de ce a inventat Stalin complotul medicilor
şi conspiraţia sionistă din URSS, care i-a distrus pe evreii
sovietici; cum a creat Stalin criza Berlinului pentru a preveni
folosirea de către SUA a bombei atomice împotriva iminentei victorii
comuniste în China; cum au organizat Hruşciov şi colegii lui arestarea
şi împuşcarea lui Beria pentru a şterge propria lor complicitate la
crimele lui Stalin.
Cine este Pavel Sudoplatov?
"SPECIAL TASKS. The Memoirs of an unwanted witness: a Soviet
Spymaster" (MISIUNI SPECIALE. Memoriile unui martor nedorit: un şef
sovietic de spioni), de Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov,
publicată de editura Little, Brown and Co. din New York, 509 pagini
Cititorul se va întreba cine este acest autor şi cum a avut el acces
la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până
acum? Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern
sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit
director general al Administraţiei Misiunilor Speciale din Ministerul
Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general
al Direcţiei a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani
contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.
În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost şeful Biroului de Informaţii
al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a
reprezentat principala sursă de informaţii pentru dezvoltarea
tehnico-ştiinţifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate
în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire
şi asasinare; sabotaj şi război de partizani în timpul celui de-Al
Doilea Razboi Mondial; înfiinţarea de reţele ilegale de spioni
sovietici în SUA şi Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de
activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic
pe teritoriile SUA, Angliei şi Canadei.
Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui
Lavrenti Beria. În pofida torturii şi a izolării complete în
închisoare, acesta a refuzat să se "confeseze", insistând că
acuzaţiile aduse contra lui sunt deformări ale activităţilor sale
pentru care el a fost decorat şi promovat până la gradul de
general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de
temniţă grea, dar abia în anul 1992 va reşi să-şi obţină reabilitarea.
A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului
faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea
statului sovietic (pag. XIII). În acest sens el scrie că: "cei care
pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul ţarist şi pe
Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea
facil, având în vedere intelectul şi viziunea lui. Cârmuitorii
victorioşi ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de
criminali şi de oameni de stat. În această privinţă se trece cu
vederea că Stalin şi Beria, care au jucat roluri tragice şi criminale
în istoria noastră, au jucat în acelaşi timp un rol constructiv,
transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai
această realizare este cea care a determinat evoluţia ulterioară a
evenimentelor din lume" (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine
prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: "Când
Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când
Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere militară a lumii,
întrecută doar de Statele Unite ale Americii".
Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruşi să se descurce în
labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin
nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi şi că el
trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus ţara. De
acelaşi refuz ferm s-a izbit şi Jerrold Schecter, şeful biroului din
Moscova al revistei americane "Time", când l-a vizitat pe Sudoplatov
la spitalul unde se trata de insuficienţă cardiacă, la vârsta de 85 de
ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această
carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel
Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut
ajutorul direct şi personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce
ştie înainte de moartea sa iminentă.
Robert Oppenheimer a fost directorul proiectului Manhattan, proiect
care a dezvoltat prima bombă atomică
Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice
Editorii americani ai acestei cărţi semnalează de la primele pagini
ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoştinţa publicului de
acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii
pentru a fura secretele atomice descoperite de savanţii de la Los
Alamos , pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că,
fără participarea voluntară la trădare a savanţilor participanţi la
Proiectul Manhattan , sovieticii n-ar fi putut copia aşa repede bomba
atomică americană. Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul
1949 a fost o copie fidelă a bombei americane. Le-au trebuit
savanţilor sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a
doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.
Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens,
coerent şi insistent, care a costat 2 miliarde de dolari şi la care au
participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni şi alţi
specialişti americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile
spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieţii lor
(soţii Alfred şi Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au
sfârşit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele
lor). Mai mult de 90% dintre agenţii recrutaţi de sovietici în
străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler
i-a făcut să-şi rişte viaţa şi avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta
contra Germaniei (pag. 4).
Cum a fost posibil ca savanţii atomişti să transfere sovieticilor
descoperirile lor ştiinţifice? Sudoplatov povesteşte că s-a acţionat
pe trei idei principale: 1) teama viscerală a savanţilor că Hitler ar
putea fi primul care să obţină bomba atomică; 2) egalitatea statutului
de puteri nucleare dintre SUA şi URSS va contribui la pacea mondială,
altfel s-ar fi anihilat reciproc; 3) exploatarea aroganţei depistate
de sovietici la discuţiile secrete cu savanţii atomişti, care se
considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depăşea
graniţele ţărilor din care proveneau ei (pag. XIV). Deci n-a fost
vorba de bani sau alte valori pentru obţinerea colaborării savanţilor
atomişti de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară şi gratuită,
deşi Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru
transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului
Manhattan, prof. dr. Robert
Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acţionat
în justiţie pe Sudoplatov la apariţia acestei cărţi, pentru a salva
reputaţia savantului. Şi n-a fost singurul scandal provocat de această
carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu şi l-a dat în judecată
pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul naţional
al Ucrainei, despre care nu se ştia cine l-a ucis în exil. Sudoplatov
descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam , din
ordinul direct şi personal al lui Stalin, pentru că era liderul
ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler şi Hermann Göring.
Misiune în Mexic: uciderea lui Troţki
Ramon Mercader, cel care, trimis de Stalin, l-a omorât pe Troţki în
Mexic, unde acesta din urmă se afla în exil
Un capitol întreg al cărţii este consacrat de Sudoplatov modului cum a
organizat şi instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii
celui mai mare duşman al lui Stalin şi unul dintre fondatorii statului
sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele
conspirativ de Troţki. Se cunoaşte faptul că şi Lenin se temea de
Troţki, care-l întrecea ca orator şi ca organizator de geniu al
Armatei Roşii. Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul
constant al cuvântărilor sale în faţa unor săli pline cu oameni atât
de diferiţi ca pregătire, Troţki a dat următorul răspuns: "Eu când mă
urc la tribună îmi imaginez că sunt în faţa unei săli pline cu idioţi
şi că trebuie să vorbesc în aşa fel încât să fiu înţeles de ultimul
idiot din ultimul rând al sălii respective". Cel care l-a ucis pe
Troţki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist
catalan cu numele de Ramon
Mercader, care n-a reuşit să fugă din locuinţa lui Troţki după ce l-a
rănit mortal. A fost prins, judecat şi condamnat de mexicani, care
l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în
închisoare până au reuşit să scoată de la el informaţia capitală: cine
a fost ordonatorul crimei comise de el. A petrecut ultimii ani de
viaţă la Moscova cu o pensie de general KGB şi a decedat în 1978 la 65
de ani.
Eduard Beneş şi Imre Nagy, agenţi ai Moscovei
Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenţii lui plătiţi s-a numărat şi
preşedintele Cehoslovaciei, Eduard Beneş, recrutat de NKVD în anul
1938, şi care a facilitat cedarea către URSS a unei părţi din
teritoriul ţării sale (pag. 104). Când Cehoslovacia a fost cotropită
de nazişti, Beneş a fost scos din ţară de oamenii NKVD-ului, pe căi
cunoscute numai de ei. Nimeni n-a ştiut cum a ajuns el la Londra.
Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneş i s-a înmânat suma de
10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri şi i s-a cerut o
chitanţă. Cu acei bani Beneş a trăit confortabil la Londra pe toată
durata războiului. În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan
Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcţia de preşedinte, numai
că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru
funcţia supremă a Cehoslovaciei.
După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga
cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneş să se retragă în linişte
din viaţa politică a Cehoslovaciei. În acest scop, Sudoplatov a luat
cu el, la Praga , pe Piotr Zubov, ofiţerul NKVD care-l recrutase pe
Beneş, şi, mai ales, n-a uitat să ia chitanţa contra căreia îi
înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneş ar putea
opune rezistenţă cererii lui Molotov, autorul cărţii scrie că a luat
cu el 400 de militari îmbrăcaţi în civil, care ar fi intevenit dacă ar
fi fost nevoie. Totul s-a desfăşurat în secret şi fără incidente,
Eduard Beneş anunţând public că se pensionează pe motive de sănătate.
A murit în anul 1948 (pag. 233-235).
Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent
plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie
următoarele: "Beria avea de asemenea planuri de schimbări în
conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie
candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost
un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui
servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a
avea prin Nagy pe omul său într-o poziţie cheie în conducerea
Ungariei. Nagy va executa supus instrucţiunile Moscovei" (pag. 367).
Tito către Stalin: "eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va
mai fi nevoie de altul"
Caricatură înfăţişându-l Tito, vândut americanilor. Preşedintele
Iugoslaviei era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin
Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de
asasinare a mareşalul Iosip Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei. După
trei încercări nereuşite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui
Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui
Tito. Îl cheamă la Kremlin şi-i arată o scrisoare olografă şi
nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viaţa lui Tito.
După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate
detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experienţă în
domeniu. Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare
construit în jurul liderului iugoslav, informaţii pe care Sudoplatov
le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito.
Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiţii de pace se pune
problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură,
întrucât el nu avea nicio şansă de a scăpa neprins.
În plus, se cunoştea că Tito nu va intra în panică având experienţă
personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu,
planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui
Stalin şi decesul său la 5 martie 1953. În biroul lui Stalin de la
vila Kunţevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea
scrisoare de la Tito : "Aţi trimis aici trei oameni ca să mă ucidă şi
toţi trei au fost capturaţi. Dacă nu încetaţi, eu voi trimite la
Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul". Şochează
limbajul specific corespondenţei dintre doi gangsteri.
Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop
La 8 aprilie 1938 - povesteşte Sudoplatov - Boris Rîbkin, şeful
rezidenţei NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin , unde Stalin
şi alţi membri ai Biroului Politic îi încredinţează oficial misiunea
de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără
participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării
de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistenţă Mutuală Militară şi
Economică în caz de atac din partea unei terţe puteri, sovieticii
ofereau finlandezilor siguranţa eternă contra unui război din partea
puterilor europene şi privilegii economice reciproce pe o bază
permanentă. În această ofertă s-a inclus împărţirea sferelor de
influenţă militară şi economică din zona ţărilor baltice care se aflau
între Finlanda şi URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând
o colaborare cu Germania.
Mareşalul Carl Gustav Mannerheim, preşedintele Consiliului de Apărare
al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin,
fără să evalueze consecinţele indiscreţiei sale. Hitler a tras
concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania,
din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Aşa a ajuns
Ribbentrop la Moscova , unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă
numele. Deşi refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o
sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de
sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944.
Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile
pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat
dintre cele două ţări a fost mutată cu mult mai spre nord de oraşul
Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de
Stalin în anul 1938.
Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939. Molotov, ministul de
externe rus, se află pe scaun, în spatele său este Ribbentrop (în
centrul imaginii, cu cravată), ministrul de externe al Germaniei
naziste; Stalin se află în stânga lui
Sudoplatov aduce şi detalii inedite privind negocierile secrete
purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de
către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu
ambasadorul german la Moscova , Friederich Werner von der Schulenburg,
un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a
7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparţineau
Germaniei, precum şi dezvoltarea cooperării economice pe toată durata
anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în
consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop şi Molotov privind o
alianţă strategică între Germania, Japonia şi URSS, au fost
manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la
o învoială cu Hitler. Din rapoartele spionilor sovietici la Londra
(Philby şi Cairncross), Stalin ştia că Hitler căuta insistent o
formulă paşnică de soluţionare a litigiilor Germaniei cu
Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui
război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greşit
că mai are cel puţin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În
sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale
personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce
şi următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se
autonumeşte prim-ministru al guvernului URSS, iar în declaraţia
agenţiei TASS privind această schimbare în conducerea guvernului
sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri
internaţionale şi că el va conduce personal tratativele cu Germania.
Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanţelor care
l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta
invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.
Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică
Sudoplatov scrie că absolut toţi cârmuitorii sovietici de la Lenin la
Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri şi
administrarea lor secretă oamenilor deveniţi indezirabili. În acest
subiect autorul se pronunţă cu competenţă şi autoritate ca specialist
militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri
puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă şi eficientă a
celor condamnaţi politic să dispară.
La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a
înfiinţat un laborator în subordinea primului-ministru, numit
"Speţialnîi Kabinet", care avea ca obiect de activitate cercetarea,
proiectarea şi fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator
a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod
(azi oraşul Gorki), unde zăcea paralizat şi informat de medici că
sifilisul de care suferea duce în final la demenţă. Stalin a supus
spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o
aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD , în
subordinea directă a ministrului securităţii statului. Între anii
1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele
strict-secret de "Laboratorul Toxicologic nr. 12" , aflat în
structurile KGB.
Notorietatea acestui laborator continua să fascineze preşedinţii
URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că
Brejnev afirmase public că Hruşciov era mai uşor de îndepărtat de la
putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS.
Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau
indiciile unui infarct miocardic sau o comoţie cerebrală. Aşa a fost
ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care
se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a
încercat să-l recruteze ca agent de influenţă. La fel a fost ucis
jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii
britanice, îl critica constant pe preşedintele Bulgariei, Teodor
Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care
Markov a fost împuns "din greşeală" pe un pod din Londra. La autopsie
n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru graţie
generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA şi a povestit
acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.
Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviţi de autor sunt
agenţi-dubli şi opozanţi politici de-ai lui Stalin, Molotov şi
Hruşciov. Cadavrele lor au fost incinerate şi îngropate la o groapă
comună. "Autorităţile au admis şovăielnic că figuri proeminente ca
Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold şi alţii au fost trimişi pe
lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965
<
lui Wallenberg, Iejov şi Beria este îngropată în aceeaşi groapă
comună" (pag. 271).
Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial
La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialişti
în domeniul spionajului. Sudoplatov cere - şi Beria aprobă - scoaterea
din închisori a 140 de foşti ofiţeri NKVD arestaţi în anii 1930.
"Dosarele arătau că ei au fost arestaţi la iniţiativa şi din ordinul
direct al lui Stalin şi Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin şi
Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împuşcaţi" (pag. 127). Preotul
Maly a fost omul care i-a recrutat şi dirijat la Londra pe spionii
britanici MacLean şi Philby din reţeaua Universităţii Cambridge.
MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când
ea era pe lista ţărilor beneficiare ale Planului Marshall. Ca şef al
cancelariei ambasadei britanice la Washington , MacLean avea acces la
corespondenţa secretă a ambasadei cu şefii de la Londra. Astfel ,
dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin,
MacLean află că URSS nu va mai
primi din Germania reparaţiile de război convenite la Ialta ca să fie
plătite de nemţi timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS şi a
Europei de Est se va face prin Planul Marshall.
Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei
de la Bevin. Sudoplatov descrie consecinţele dramatice ale acestei
telegrame: "Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca
consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că
partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia,
Cehoslovacia şi Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale
puterii. Şase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea
Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârşit. La
instrucţiunile lui Stalin, Vîşinski a trimis un mesaj cifrat lui
Molotov, aflat la Paris , care cuprindea în sumar raportul lui
MacLean. Pe baza informaţiei lui MacLean, Stalin l-a instructat pe
Molotov să obstrucţioneze implementarea Planului Marshall în Europa
răsăriteană. Vîşinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al
României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia
sa" (pag. 232). Aşa a pierdut România miliardele de dolari
nerambursabili ale Planului Marshall.
"Sora" NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roşii, cunoscut
după iniţialele sale în rusă: GRU. Sudoplatov scrie că şi GRU se ocupa
de asasinate, cu precădere ale dezertorilor şi ale agenţilor dubli,
inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste
misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425).
Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog
citat de Sudoplatov: "Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui
Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui
Molotov: <
Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe şi le va face să
întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total
influenţa britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.>>" (pag. 296). Au
trecut 63 de ani de atunci şi influenţa britanică în ţările menţionate
mai sus a rămas o amintire.
Gorbaciov, un lider urât de ruşi
Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputaţia lui Gorbaciov ca
şef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor
ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn ,
unde au fost ucişi 21.857 de ofiţeri polonezi, la care trebuie adăugat
numărul civililor polonezi împuşcaţi acolo, preoţi, magistraţi,
profesori, elita Poloniei, un total înfricoşător de 35.000 de victime
nevinovate (pag. 277). Abia Elţîn a făcut asta, după căderea URSS,
dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB. "Gorbaciov şi Iakovlev
s-au comportat ca şefi de partid obişnuiţi, exploatând numele
democraţiei pentru a-şi întări propria lor bază de putere. Au fost
naivi ca oameni de stat şi au trăit sub iluzia că pot să-şi depăşească
rivalii şi să se menţină la putere... El şi Şevardnadze au fost
incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în
schimbul retragerii Uniunii
Sovietice din Europa de Est" (pag. 428). Când Gorbaciov a văzut, în
toamna lui 1990, că scapă din mână controlul ţării a ordonat KGB-ului
şi forţelor armate să pregătească legea marţială. Ca să-şi asigure
sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad
militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă
şi l-a dus la cabinetul său de la Kremlin , de unde a dispărut.
Gorbaciov nu are un bun renume printre concetăţenii săi şi sondajele
de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu